Ni se spune ca nu o sa ne tina mai mult de ora 5 si ma bucur pentru ca stiu ca am planuri dupa. Toata ziua am incercat sa fiu atenta si sa ma concentrez ca sa prind cat mai multe detalii despre ce se discuta si despre ceilalti colegi.
Ne suim in microbuz sa plecam. Ma asez tot pe scaunul din fata, scaunul ghidului. Incep sa ascult muzica si sa ma uit pe fereastra. Ajungem la metrou si ma despart de ceilalti colegi. Incerc sa-mi scot agenda din geanta ca sa ma mai uit o data la adresa unde trebuie sa ajung, dar nu reusesc. Chiar nu stiu cum s-a intamplat sa mi-o notez dupa ce mi-a scris-o pe messenger.
Ajung la Victoriei. Am un oarece sentiment ca ceva e pe cale sa se intample. Poate chiar imi doresc asta.
Ma uit pe peron… and there he was… de parca acolo m-ar fi asteptat dintotdeauna.
Si din timiditate am incercat sa schitez un gest de a-l atinge pe umar, desi sunt sigura ca ma vazuse. Avea un plovar cu dungi orizontale albe, albastre si gri, un palton de stofa si ghiozdanul albastru in maini. M-am asezat in dreapta lui si am inceput sa tremur si abia reuseam sa vorbesc… si ma comportam de parca nu mai exista nimeni altcineva pe lume in afara de el si gravitam in jurul lui analizandu-i fiecare firicel de par.
Si desi situatia nu era prea roz, imi raspundea amabil. Se observa ca in interiorul lui se petrece un anumit proces intelectual/rational care ii dadea raspunsurile. Erau gesturi de atentie si amabilitate fortata.
Si ca sa-mi raspund singura la o intrebare pe care am pus-o pe un blog mai devreme: Amintirile sunt doar niste imagini. Noi avem posibilitatea sa le atasam emotii in functie de ceea ce vrem sa simtim si in functie de ceea ce vrem sa simta cititorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu